facebook facebook
linkedin linkedin
pinterest pinterest
instagram instagram
Despre mineArticoleWorkshopCum te ajutColaborăriReflecţii cotidieneParentingContact
image 1
image 1
image 1
image 1
image 1
image 1
image 1
image 1
”Mama mă iubește și mă lovește” – ce se întâmplă în creierul şi sufletul copiilor agresaţi
2019-09-01

agresiune.jpg

Retard mintal, tulburare de personalitate asociată cu tulburări de comportament, episoade de incoerenţă, comportament agresiv, ideaţie suicidară. Toate acestea au fost precizate de psihologul care s-a ocupat de cazul femeii şi a decis totuşi că e în beneficiul copiilor să fie reintegraţi în familie. Explică-mi, te rog, ce sunt toate lucrurile de mai sus şi ce impact au asupra persoanei diagnosticată cu ele. Cum o afectează pe ea şi pe cei din jur? În opinia ta, femeia asta, cu tot istoricul său, mai avea voie să fie lângă copiii ei?

Cred că în partea de media se știu încă prea puține lucruri despre acest caz încât să putem să tragem o concluzie aproape de realitate. Din acest motiv și nu numai, nu sunt în măsură să mă pronunț asupra profesionalismului persoanei care s-a ocupat de acest caz. Ca specialist, pot să spun că în cazuri de tulburări de comportament grave, cu comportament agresiv și suicidar, pentru a putea măcar încerca să se obțină rezultate bune încât persoana să fie capabilă să aibă grijă de ea însăși și să fie responsabilă pentru îngrijirea copiilor, se lucrează terapeutic cu persoana care este sub medicamentație și sub supravegherea unui psihiatru. Iar dacă copiii rămân în grija familiei, DGASPC are obligația de a verifica îndeaproape evoluția cazului. Din păcate însă, de foarte puține ori se întâmplă și concret pașii de mai sus. Prin urmare, șansele de reabilitare ale persoanei sunt foarte scăzute. Avem o legislație neadecvată realității curente și incapabilă să protejeze copilul de violență în general, fie ea în familie, în școală sau pe stradă.

Copiii au fost transformaţi, la rândul lor, în agresori. Ce impact are asta pe termen lung – psihologic, social, uman, în toate privinţele? Ce ar trebui să se întâmple cu aceşti copii de acum înainte ca să poată avea şansa la o viaţă cât de cât normală? Sau mai bine spus, mai există această şansă? Practic, băiatul de 10 ani este criminalul propriului frate.

Și aici, e de verificat dacă s-a întâmplat în realitate asta. În orice caz, moartea fratelui cauzată de mamă este în fapt o traumă severă asupra membrilor familiei și cu impact pe termen lung pe toate planurile. Va fi de lucrat cu frații atât terapeutic cât și psihiatric, cel puțin pentru o perioadă. De asemenea, în perioada următoare, cel mai important este ca ei să fie reintegrați într-o rutină, cu cineva cât mai familiar, într-un mediu sănătos, care să le ofere siguranță și predictibilitate pe termen lung. Posibilitatea ca ei să se transforme în viitori agresori există așa cum există și probabilitatea de a fi în postura de victimă în viitor. Efectul traumei este perceput diferit de fiecare persoană, în funcție de temperamentul propriu, în funcție de cum s-a raportat ei la experiențele de viață. Cu mult suport terapeutic și un mediu familial nou sănătos, se pot obține rezultate bune. Vedem deseori frați crescuți de aceeași părinți, cu aceleași experiențe posibil traumatizante în familie, însă diferit interpretate și integrate de fiecare dintre ei. Nu e doar stilul parental ce își pune amprenta asupra copilului. În funcție de temperamentul propiu, putem lua decizii total diferite despre viață.

Avem un istoric încărcat de violenţă familială în România, iar mentalităţile sunt extrem de greu de schimbat. Cum crezi tu că am putea ieşi puţin din zona asta, să nu mai considerăm că bătaia este o formă de educaţie?

Cred că în ultimii ani s-a început o muncă consistentă în acest sens și vedem asta în deschiderea cu care vin tot mai mulți părinți în cabinetele noastre pentru a învăța un stil de educație bazat pe iubire și lipsit de violență. Cred că deja sunt multe progrese, de la munca făcută de colegii mei psihologi în cabinete, aportul tuturor blogurilor de parenting din țară, ONGuri, conferințe, cărți, emisiuni, multă informație tot mai disponibilă și tot mai aproape de părinți și viitori părinți. Cred că deja am început procesul de conștientizare, chiar dacă pentru o mică parte dintre părinți. Da, mai este încă foarte mult de lucrat pentru a schimba mentalități și cred că pe lângă continuarea celor de mai sus, un aport important la schimbare ar fi modificarea legislației pentru a proteja cu adevărat victimele violenței, atât copii cât și mame, femei sau angajați la locul de muncă. De asemenea, cred că și programa școlară, activitățile în școală și rolul psihologului ar trebui modificate pentru a se face o parte de informare și prevenție.

La fiecare articol pe care îl scriu pe tema violenţei familiale primesc din multe părţi celebra replică „o palmă la fund n-a ucis pe nimeni”. OK! Nu ucide, deşi mi se pare revoltător să ne raportăm la a ucide sau nu. Ce face palma aia la fund în creierul şi sufletul celui care o primeşte?

Da! Și aici vorbim tot de schimbare de mentalități, de efectul diferit traumei asupra fiecăruia, de deschiderea spre informare, spre schimbare și nu în ultimul rând, despre fidelitatea persoanei devenită adultă, față de proprii părinți. Pe de altă parte, (exceptând cazuri de psihopatologie unde discutăm despre alte mecanisme de apărare și lipsă de control) fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul lui. În momentul în care devine agesiv, verbal sau fizic, nu o face cu intenția de a-l răni propriu-zis pe copil. Nu este vorba despre copil de fapt și despre ceea ce a făcut el greșit. Părintele reacționează agresiv atunci când nu poate să își controleze propriile reacții, propriile emoții. Neîndeplinirea așteptărilor de către copil crează furia părintelui care nu are abilitatea de a o gestiona. Copilul devine din ce în ce mai vehement în cererea lui, părintele se simte din ce în ce mai lipsit de control asupra situației și își descarcă toata energia asta negativă din corp lovind copilul sau țipând și amenințând.

Singurul efect pe care îl are o palmă dată la fund celui mic este acela de a-i declanșa senzatia de frică. Nu faptul că înțelege ca a greșit îl va determina pe cel mic să nu comită din nou o greșeală, ci teama de a nu fi lovit din nou. Frica este cea care modifică comportamentul copilului, iar ceea ce este cu adevărat ingrijorator e faptul ca cel mic nici nu întelege de ce i se aplică acest tratament.

Sunt foarte multe studii recente ce atrag atenția asupra agresivității fizice și emoționale asupra creierului copilului i asupra comportamentului în viitor. Cu cât copiii primesc mai des palme la fund, cu atât mai mare este tendința lor de a-și sfida parintii, dar este sporit și comportamentul agresiv, riscul de tulburări mintale și de dificultăti cognitive, precum și cel de a dezvolta tendintele antisociale.

Agresivitatea, fizică sau emoțională, erodează relația părinte-copil. Crează spaimă în copil, care se percepe pe el însuși vinovat, se percepe rău, nedemn de iubire. Copilul devine temător și crește riscul de anxietate pe termen lung. Poate dezvolta deficit de atentie, probleme de concentrare și tulburări ale somnului.  Pe viitor îi crează teama de angajament în relații, teama de a-și asculta propria voce interioară, de a avea încredere în el însuși că poate reuși în viață, că poate obține ce își dorește. ”Mama mă iubește și mă lovește” – copilul învață că agresivitatea este o normalitate, că în relațiile de iubire este firesc să existe abuz și nu va putea dobândi abilități de a gestiona pe viitor situațiile în care el însuși simte furie și situațiile în care este expus la furia celorlalți. Cel mai des în situațiile de bullying în școală, copiii agresori sunt ei însuși pedepsiți, agresați verbal și/sau fizic acasă. Acești copii învață că atunci când celălalți nu sunt de acord cu el, este în regulă să folosescă agresivitatea pentru a obține ce își doresc.

Atunci când un copil mic este lovit, sistemul său limbic, adică centrul emoțional al creierului, trimite o alertă deoarece identifică o situație periculoasă. Copilul întelege deci, că este în pericol, așa ca ține minte incidentul. Acesta se va simți neajutorat în fața pericolului, copleșit de emoțiile pe care le are și își va pierde încrederea în părinte, care în restul timpului îi transmite mesaje de iubire. Pe lângă teama resimtită, apar în timp și resentimentele, care crează probleme de comunicare serioase între părinte și copil.

NU există dovezi științifice conform cărora un copil ar avea “crize iraționale de furie”/reacții care să nu fie justificate din punct de vedere al dezvoltării lui. Cercetările din neuroștiințe ne arată faptul că reacțiile emoționale și comportamentale intense vin din procesul de dezvoltare cognitiv prin care acesta trece. Emisfera dreaptă, cea emoțională, stă la bază deciziilor pe care un copil le ia în diverse situații specifice pe care nu le înțelege, nu le poate explica, nu poate exprima ceea ce simte. Nu ne putem aștepta ca un copil mic să ia decizii raționale, pentru că emisfera stangă este într-un amplu process de dezvoltare la această vârstă. Astfel, nu există “crize iraționale de furie” ale unui copil mic, ci există un proces natural de dezvoltare și învățare. Mai mult decât atât, perioada între 2 și 3 ani, numită de către specialiști “the terrible twos”, este perioada în care creierul trece prin multe procese de dezvoltare și astfel apar multe reacții emoționale din categoria furiei, dar și comportamente asociate acestora: strigăt, țipat, ridicat tonul, trântit pe jos, auto-agresiune sau agresiune îndreptată către ceilalți. Luând în calcul aceste aspecte, tot studiile științifice ne arată că atunci când un copil are un astfel de comportament, părintele trebuie să se apropie de cel mic cu calm, iubire, să îi ofere înțelegere și apreciere și nu să îl “educe” folosind un comportament agresiv. Altfel, concluzia pe care copilul o trage despre viață este următoarea: “dacă mama/tata când fac ceva ce lor nu le convine mă lovesc, atunci și eu când cineva face ceva ce mie nu îmi convine trebuie lovesc pentru a-mi atinge obiectivul”.

 

Bibliografie:

Studiul: “Spanking and child outcomes: old controversies and new meta-analyses”, publicat in Journal of Family Psyhology, vol. 30, autori: Gershoff, Elizabeth T., Grogan-Kaylor, Andrew - Studiul a fost publicat în Journal of Family Psychology si face o analiză complexă a tuturor cercetărilor publicate în ultimii 50 de ani care studiază acest comportament aplicat asupra a 160.000 de copii.

Analiza: “Physical punishment of children: lessons from 20 years of research”, www.ncbi.nlm.nih.gov, autori: Dr. Joan Durrant, Dr. Ron Ensom

Cartea: Creierul copilului tău – Daniel J Siegel & Țină Payne Bryson.

 

Articol scris împreună cu Bianca Moruș și apărut pentru prima dată la adresa:

 

 

https://www.biancamorus.ro/mama-ma-iubeste-si-ma-loveste-ce-se-intampla-in-creierul-si-sufletul-copiilor-agresati-de-propriii-parinti/

Mai poţi citi:
Nu ai timp sau îţi este imposibil să ajungi la cabinet?
Nicio problemă, te pot ajuta prin intermediul Skype!